În noaptea de 30 iulie, un cutremur de o putere excepţională a zguduit peninsula Kamceatka, în Extremul Orient rus. Conform ultimelor date furnizate de Institutul american de Geofizică USGS, magnitudinea acestui cutremur a fost reevaluată la 8,8, plasând acest eveniment printre cele mai puternice şase înregistrate vreodată pe planetă, scrie Le Figaro. Cutremurul s-a produs la ora locală 11:25 (2:25, ora României), la o adâncime de 20,7 kilometri, având epicentrul la aproximativ 126 km de Petropavlovsk-Kamceaţki, capitala regiunii, scrie News.ro. În câteva minute, reţelele mondiale de monitorizare seismică au confirmat amploarea fenomenului. Într-o regiune puţin populată, dar supravegheată îndeaproape de seismologi, acest cutremur, de o amploare fără precedent din 1952 în această regiune, a introdus Kamceatka în cercul restrâns al zonelor care au cunoscut cele mai violente cutremure din istorie. Magnitudinea de 8,8 plasează seismul din Kamceatka la acelaşi nivel cu cutremure istorice, precum cel din Esmeraldas, Ecuador, din 1906, şi cel din Biobío, Chile, din 2010, care au atins, de asemenea, aceeaşi magnitudine. Cutremurul din 30 iulie este cel mai puternic observat de la seismul din Tohoku, Japonia, în 2011, care s-a produs în largul coastei japoneze având o magnitudine de 9,1 şi provocând un tsunami devastator şi un accident nuclear la centrala de la Fukushima. Peninsula Kamceatka, o fâşie de pământ lungă de 1.250 de kilometri, este situată la intersecţia plăcilor tectonice ale Pacificului şi Americii de Nord. Este o intersecţie instabilă, care o face unul dintre cele mai active şi supravegheate teritorii de pe planetă din punct de vedere seismic şi vulcanic. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media La nivel mondial, doar cinci cutremure înregistrate în ultimul secol au depăşit magnitudinea celui din această noapte: La 22 mai 1960, sudul statului Chile a fost lovit de cel mai violent cutremur înregistrat vreodată. Tsunamiul generat a traversat întregul Pacific, ajungând până în Hawaii şi Japonia. Bilanţul: peste 2.000 de morţi, două milioane de persoane fără adăpost. În Valdivia, unele zone s-au scufundat cu mai mulţi metri. Pe 27 martie 1964, Alaska s-a cutremurat timp de peste patru minute. Relieful a fost distrus, unele zone s-au ridicat, altele s-au prăbuşit. Cutremurul, deşi nu a provocat multe victime (131 morţi), modifică definitiv topografia regiunii. La 11 martie 2011, nord-estul Japoniei este devastat de un cutremur urmat de un tsunami devastator. Peste 18.000 de morţi şi dispăruţi, centrala nucleară de la Fukushima este inundată, trauma este internaţională. Pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, un cutremur în largul coastelor Sumatrei provoacă un tsunami care loveşte cu putere 14 ţări riverane Oceanului Indian. S-au înregistrat aproximativ 230.000 de morţi. Evenimentul declanşează o revoluţie în sistemele de alertă în caz de tsunami. Deja în 1952, aceeaşi peninsulă rusă a fost zguduită de un cutremur major. Mai puţin mortal datorită izolării geografice, acesta a provocat totuşi un tsunami care a ajuns până la coastele Hawaiiului. Istoria pare să se repete, şaptezeci de ani mai târziu. Autorităţile au avertizat că în mai multe ţări, în special în Japonia şi Statele Unite (Hawaii, Alaska), sunt posibile valuri de unu până la trei metri. Tsunamiurile - valuri provocate de seisme - precum cele care au început să lovească miercuri coastele Pacificului din Rusia, Japonia şi Hawaii, declanşând alerte în zeci de ţări, sunt provocate de cutremure submarine. O undă de tsunami, generată de un şoc seismic, câştigă energie de fiecare dată când loveşte fundul mării, generând valuri mici ce cresc în intensitate, putând atinge înălţimi de până la 20 de metri. La punctul de plecare, un tsunami generează doar valuri mici şi foarte distanţate, deoarece masele enorme de apă deplasate de cutremur se scurg în adâncime de-a lungul deformărilor fundului marin, spre deosebire de valurile obişnuite, care afectează doar suprafaţa apei. Dar pe măsură ce aceste valuri avansează spre ţărm, cu o viteză de aproximativ 800 km/h, fundul oceanului se ridică, concentrând energia transportată de tsunami. Valurile încetinesc, se apropie şi înălţimea lor creşte puternic, putând ajunge la peste 20 de metri. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media La fel ca în timpul propagării în mare, o undă pierde foarte puţin din energia sa, putând parcurge distanţe considerabile pentru a lovi coastele situate la mii de kilometri de locul de origine. Astfel, în 1960, cutremurul cu magnitudinea de 9,5 din Chile a declanşat un tsunami devastator care a ajuns pe coastele Japoniei. Principalele ţări riverane Pacificului îşi coordonează observaţiile pentru a preveni pericolele reprezentate de aceste valuri oceanice. Deşi majoritatea tsunamiurilor se produc după un cutremur, există şi alte origini posibile: avalanşele submarine, uneori declanşate de cutremure, cum a fost cazul în Papua Noua Guinee în 1998 (peste 2.000 de morţi), explozia unui vulcan, cum a fost cazul Krakatoa, o mică insulă situată între Java şi Sumatra (36.400 de morţi în august 1883), şi căderea unui asteroid în apă. Mici valuri de tip tsunami pot fi provocate şi de fenomene meteorologice, în special de schimbări termice violente care provoacă depresiuni ce generează vânturi puternice. La 26 decembrie 2004, coastele a zece ţări din Asia de Sud-Est au fost devastate de un tsunami care a provocat 220.000 de morţi. Puterea cutremurului care l-a provocat a fost echivalentă cu aproximativ 23.000 de bombe atomice ca cea de la Hiroshima, potrivit USGS. În martie 2011, Japonia a fost victima unui cutremur de magnitudine 9,0, urmat de un tsunami gigant pe coastele de nord-est ale ţării, o catastrofă care a făcut aproximativ 20.000 de morţi şi dispăruţi. Tsunamiurile nu sunt însă limitate la Pacific. Atlanticul şi Marea Mediterană au fost, de asemenea, afectate în trecut, după cum atestă istoricul roman Ammianus Marcellus, care a asistat la cel din Alexandria (Egipt) în anul 365.